Ca un fel de refugiu de multele inconveniente ale vietii, Dumnezeu, în înalta sa bunăvointă, a dat omului râsul, cu toată scara, de la zâmbetul ironic pâna la clocotirea homerică. Când vezi capete atât de vitreg înzestrate de la natură, încât nu sunt în stare a întelege cel mai simplu adevăr, capete în care, ca în niste oglinzi rele, totul se reflectă strâmb si în proportii pocite, făcându-si complimente unul altuia si numindu-se sarea pământului, ai avea cauză de a te întrista si de a despera de viitorul omenirii daca n-ai sti că după o sută de ani, de pildă, peste amândouă despărtămintele geniilor contimporani, peste balamuc si puscărie, va creste iarbă si că în amintirea generatiei viitoare toate fizionomiile acestea vor fi pierit fără de nici o urmă, ca cercurile din fata unei ape stătătoare.
Garantia învingerii adevărului si binelui în lumea aceasta este moartea. Daca moartea nu s-ar îndura să ne scape de o generatie în disselectiune, daca moartea n-ar pune adevărul la adăpost de onoarea de a fi coexistat alături cu partea criminală si stupidă a omenirii, niciodată natiile n-ar fi putut strânge acel capital de adevăruri care înnobilează aspra lor luptă pentru existentă.
E o fericire pentru noi că, prostia si perversitatea fiind nemuritoare, cel putin prostii si perversii in concreto sunt muritori.
De acolo râsul, ca un voios semn de încredere în zădărnicia acestei privelisti.
(Mihai Eminescu, 1 februarie 1880)